Corul sfințiilor lor, dirijat de Preafericit, i-a cântat, la Mănăstirea Horez, „Vrednic este”, lui Liviu Dragnea, înmânându-i Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni”, special creat de BOR la împlinirea a 300 de ani de la moartea domnitorului Constantin Brâncoveanu și a celor patru fii ai lui. Poate vă întrebați ce merite are dl Dragnea ca să fie binecuvântat cu o așa înaltă distincție, ce fapte de mare demnitate sau umanism a comis el, ce suferințe a îndurat în numele credinței, al unei idei. Ei bine, ne lămurește patriarhul Daniel: a ajutat la renovarea mai multor lăcașe de cult și este „un om de cuvânt”. Bun și-atât!
Dar a venit acest ajutor din buzunarul dlui Dragnea sau din poșeta întreprinzătoarei sale consoarte, Bombonica? Și-au sacrificat ei nocturna de pe terenul de tenis, ca să pună ban peste ban, ori au tuns personal gazonul de la reședința principală din Alexandria, Teleorman? Din răspunsul de mulțumire al vicepremierului – care vorbește despre dezvoltarea turismului monahal – reiese că fondurile sunt de proveniență guvernamentală, finanțele proprii rămânând în siguranță și aproape intacte. Așadar, dl Dragnea nu și-a rupt din inimă și de la gură ca să merite omagiul, el însuși părând surprins și ușor jenat de osanaua bisericească.
Primarul de Baia Mare, Cătălin Cherecheș, a fost declarat „vrednic” pentru și mai puțin. Edilul a pus umărul la organizarea unei reuniuni a tinerilor ortodocși, cu 4000 de participanți, „activitate deosebită în apărarea și slujirea sfintei credințe”, în opinia Preafericitului Daniel, care l-a dăruit cu Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni”. De aceeași distincție s-au bucurat președintele CJ Ilfov, primarul comunei Mogoșoaia, câțiva administratori publici și mai mulți preoți, în semn de recunoștiință pentru contribuția lor la restaurarea bisericii Palatului Mogoșoaia.
Cum Anul Brâncoveanu nu s-a încheiat și nici sfințirea așezămintelor electorale, Ordinul „Sfinții Martiri Brâncoveni” devine un fel de bombonică, dată numai acelora care au ascultat de mama-BOR. Deși simbolizează sacrificiul suprem pentru credință (domnitorul Țării Românești, refuzând să se „turcească”, a fost nevoit să asiste la decapitarea ginerelui și a celor patru fii ai săi, fiind ucis ultimul), distincția, prin destinatarii ei, trimite la nemuritoarea tovărășie dintre biserică și politică. Acordând-o unor persoane care nu au săvârșit fapte ieșite din comun, ci și-au făcut, cel mult, datoria, BOR minimalizează ideea de sacrificiu, golind de sfințenie chiar martiriul colectiv al Brâncovenilor. Un astfel de ordin nu ar fi trebuit înființat, fiindcă e prea cumplită suferința pe care o evocă. Sună a blasfemie a-l scoate din servietă și a-l împărți nevrednicilor, ca pe acadele.
În cadorisirea reciprocă dintre BOR și clasa politică, nu-și făcuse loc până acum și distincția simbolică. Înființarea ei ridică, în sfârșit, această puternică tovărășie la adevăratul nivel moral, etic al marilor martiri ai guvernării de cumetrie.